În parabola cu bogatul şi săracul Lazăr, bogatul merge imediat în Iad iar Lazăr în Rai. Cum explicaţi această parabolă, dacă Biblia, în alte locuri, spune că morţii dorm ( Luca 16:19-31)? Când ajung oamenii în Rai sau în Iad?
Este important de notat că aceasta este o parabolă. Este cea de-a cincea dintr-o serie de parabole – oaia pierdută, drahma pierdută, fiul risipitor (Luca 15) şi ispravnicul necredincios (Luca 16:1-11).
Parabolele sunt destinate să înveţe mari principii morale. Nu trebuie ca fiecare amănunt al parabolei să fie luat literal. De exemplu, niciunul dintre noi nu avem lână şi patru picioare precum oaia. Nu suntem din metal precum drahma de argint.
În fiecare parabolă întrebarea este: care sunt marile lecţii morale pe care ni le prezintă? Întrăm în mare încurcătură dacă încercăm să luăm fiecare detaliu al parabolei în mod literal, în loc de a căuta lecţia pe care Isus doreşte să ne-o prezinte.
Haideţi să presupunem că parabola cu bogatul şi Lazăr este o istorisire literală. Poartă într-adevăr oamenii conversaţii între rai şi iad? Pot cei din rai să-i vadă arzând pe cei din iad? Le pot auzi ei strigătele de durere? Au sufletele degete şi limbă aşa cum descrie parabola? Cât de mare trebuie să fie sânul lui Avraam ca să poată încăpea în el toţi cei care merg în rai? Să luăm această parabolă în mod literal, înseamnă să creăm probleme uriaşe. Cerul ar fi un loc îngrozitor dacă ar trebui să fim martori tot timpul la suferinţa prietenilor noştri.
De ce a folosit Isus această poveste? Ce lecţii a încercat El să ne înveţe? Evreii aveau o poveste populară în care moartea era descrisă ca o trecere prin valea întunericului, mântuirea ca un refugiu în sânul lui Avraam, iar pieirea veşnică era descrisă ca fiind nimicirea totală. Isus a folosit această povestire pentru a prezenta trei lecţii.
1. Bogăţiile câştigate prin lăcomie, necinste şi asuprirea celor săraci nu sunt deloc un semn al favorii lui Dumnezeu. Evreii credeau că bogăţiile erau un semn al favorii lui Dumnezeu, iar sărăcia un semn al dizgrației Sale. În această poveste, bogatul pe care evreii îl considerau a fi binecuvântat de Dumnezeu sfârşeşte în iad iar săracul în rai. Isus le contrariază aşteptările.
2. Parabola descrie o mare prăpastie între rai şi iad. Isus dorea prin aceasta să arate clar faptul că nu mai există o a doua şansă după moarte. Decizia luată în timpul vieţii determină destinul nostru veşnic.
3. Isus scoate în evidenţă faptul că dacă fariseii respingeau învăţăturile clare ale Cuvântului lui Dumnezeu referitoare la mântuire, atunci ei ar fi respins chiar şi o astfel de minune supranaturală precum învierea cuiva din morţi.
Evreii Ii cereau tot timpul lui Isus să le dea un semn. El le-a dat cel mai mare semn. La puţin timp după aceea, El l-a înviat pe Lazăr din morţi (Ioan 11:11-14,43,44). Ca rezultat, evreii au devenit ameninţători şi au încercat să-l omoare pe Lazăr (Ioan 12:10). Deasemenea, ei au devenit atât de mânioşi pe Isus, încât au plănuit să-L omoare şi pe El. Ei citiseră Biblia având un văl peste ochi. (2 Cor. 3:14-16). Ei nu înţeleseseră că „toată Scriptura” mărturiseşte despre Isus (Ioan 5:39).
Atunci când Isus l-a înviat pe Lazăr din morţi, ei nu au crezut. Cuvintele Lui din Luca 16:31 erau profetice: „Dacă nu ascultă pe Moise şi pe proroci, nu vor crede nici dacă ar învia cineva din morţi”.
Ce apel! Ce avertizare urgentă! Scriptura este autoritatea noastră supremă. Isus a folosit o poveste populară ebraică pentru a ilustra acest adevăr plin de putere: că toată Biblia se armonizează în mod minunat.