Ce se poate spune despre libertatea noastră religioasă?
Una din plângerile cele mai frecvente şi mai greşite împotriva religiei este în legătură cu restricţiile ei. În aceste vremuri de libertate, în care este la modă dictonul “fă ce-ţi place!”, oamenii au dat frâu liber satisfacerii de sine. Aceastã atitudine s-a infiltrat şi în religie. Membrii Bisericii şi ne-membrii par a fi în căutarea aceluiaşi lucru: o religie care să nu se atingă de drepturile şi libertatea personală. Într-o clipă se nasc suspiciuni împotriva oricărei doctrine care cere renunţarea la vreun lucru.
Cum acest spirit liberal a devenit foarte puternic, mulţi membri ai Bisericii au început să critice standardele spirituale susţinute de Biserică. Stânjeniţi de linia de demarcaţie dintre Biserică şi lume, şi nevoind să sufere stigmatul social de a fi o minoritate deosebită, aceşti membri caută să justifice compromisul lor în cadrul standardelor creştine. Ei spun că Biserica a devenit prea îngustă şi legalistă şi că mulţi oameni valoroşi ezită în unirea lor cu Biserica tocmai datorită acestei impuneri arbitrare a regulilor.
Dacă aceste plângeri sunt valide, atunci ar trebui făcute unele schimbări în doctrinele Bisericii. Dacă nu sunt valide, atunci avem o disperată nevoie să ştim cum să prezentăm standardele Creştinismului potrivit învăţăturilor Scripturii. Cu alte cuvinte, trebuie să ştim dacă regulile sunt făcute de Dumnezeu sau de Biserică. De asemenea trebuie să mai ştim dacă ele sunt interziceri arbitrare sau rânduieli divine date din iubire pentru fericirea noastră.
În contrast cu revolta populară împotriva oricărei legi care reglementează comportamentul individului, trebuie să luăm în considerare ceea ce spune Biblia despre viaţa creştină în general şi despre învăţăturile morale în special. Ce legătură este între dorinţa după libertate personală şi standardele Cuvântului lui Dumnezeu? Să presupunem că ceea ce spune Biblia este prezentat cu toată dragostea şi stăruinţa de către un înger din ceruri. Ar putea fi mai uşor pentru oricine să asculte şi să împlinească?
Să raţionăm. Calea spre viaţă veşnică nu este uşoară, nici cu flori. Isus a spus de multe ori acest lucru, aşa că nu ne putem face că nu înţelegem. El a spus: “Dar strâmtă este poarta, îngustă este calea care duce la viaţă şi puţini sunt cei ce o află.” (Mat 7,14). Unul din primele principii ale creştinismului este negarea de sine. El a spus: “Apoi a zis tuturor: „Dacã voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea în fiecare zi, şi să Mă urmeze.” (Luca 9,23).
A fi creştin înseamnă a fi cu totul predat lui Dumnezeu. Parabola despre mărgăritarul de mare preţ şi negustor descoperă că trebuie să fim binevoitori să investim orice lucru pe care-l avem pentru a obţine premiul extraordinar al vieţii veşnice. Dacă vom permite vreunui lucru sau vreunei persoane să se interpună între noi şi voinţa lui Hristos, nu putem fi salvaţi.
Suntem noi vinovaţi de a fi scăzut preţul uceniciei astfel că oamenii nu pot vedea că drumul este îngust şi restrictiv? Isus a spus: “Oricine dintre voi, care nu se leapădă de tot ce are, nu poate fi ucenicul Meu. “ (Luca 14,33). Tânărului bogat Isus i-a spus că îi lipsea un singur lucru ca să fie pregătit pentru cer, şi el n-a fost gata să facă acel singur lucru. El trebuia să renunţe la averea lui dacă voia să fie salvat, dar nu a fost dispus să facă acest lucru. El a iubit mai mult averea decât pe Domnul, şi a plecat cu părere de rău, dar era pierdut. Poziţia lui Isus era hotărâtă în acest punct, deoarece a zis cu altă ocazie: “Cine iubeşte pe tatã ori pe mamã mai mult decât pe Mine, nu este vrednic de Mine; şi cine iubeşte pe fiu ori pe fiicã mai mult decât pe Mine, nu este vrednic de Mine.” (Mat 10,37).
Cred că suntem atenţi la felul amabil, plin de tact şi de iubire în care prezentăm cerinţele lui Hristos bărbaţilor şi femeilor. Dar de asemenea cred că este o mică diferenţă în felul cum prezentăm aceste lucruri celor care nu-L iubesc pe Isus. Greşeala nu stă în mesaj; o parte din greşeală este în modul cum predicatorii prezintă problema; dar în cea mai mare parte greşeala este în atitudinea celor care sunt răzvrătiţi împotriva adevărului deoarece adevărul cere un oarecare grad de lepădare de sine.
Hai să ilustrăm faptul cum simţămintele şi atitudinea personală sunt cele care produc necazuri. Căsătoria este cea mai restrictivă experienţă pe care orice fiinţă umană şi-o asumă voluntar, în afară de legământul spiritual cu Hristos. Bărbatul promite să renunţe la multe din simpatiile şi obiceiurile dinainte. El renunţă la libertatea sa, la posibilitatea de a comunica cu alte fete, şi se leagă în mod solemn de una, pentru tot restul vieţii. Mireasa face de asemenea angajamente restrictive asemănătoare, şi este de acord să uite de toţi ceilalţi datorită credincioşiei pentru bărbatul ei. Legământul nunţii este fără îndoială printre cele mai restrictive şi rigide angajamente pe care oamenii le fac în tot cursul vieţii lor.
Dacă restricţiile şi regulile sunt cauza atâtor nenorociri, atunci nunta este cea mai mizerabilă şi nefericită experienţă. Dar nu este aşa! Nunta este un eveniment foarte fericit! De ce? De ce este mireasa aşa de radioasă când îşi declară legământul de credincioşie? Cum poate mirele să fie aşa de fericit să facă nişte promisiuni care să inhibe multe din activităţile sale în tot restul vieţii? Răspunsul e simplu. Ei se iubesc unul pe altul. Datorită atitudinii şi simţămintelor lor unul pentru altul, ei acceptă cu bucurie restricţiile.
Aţi auzit cumva vreo mireasă plângându-se după ceremonie? Probabil nimeni n-a auzit din gura vreunei mirese cuvinte pline de amărăciune ca acestea: “Acum nu mai pot să corespondez cu Jim sau cu Andy… Nu e cinstit! Statul mă forţează să fiu fidelă soţului meu. Această afacere este prea restrictivă!”… Nu a auzit nimeni astfel de cuvinte. Şi nici n-aţi auzit vreun mire plângându-se că de acum trebuie să dea din salariul lui o parte pentru întreţinerea soţiei. E adevărat că legea cere acest lucru sub pedeapsa cu închisoarea, dar lui nu-i pasă de lege. Opinia publică este gata să condamne mireasa dacă ea comite adulter, dar ea nici nu se gândeşte la această posibilitate. Ei sunt îndrăgostiţi şi dragostea schimbă toate lucrurile. Ei sunt credincioşi unul altuia nu de teama pedepsei, sau pentru că nu le place reproşul. Ei sunt credincioşi deoarece fiecare vrea să placă fiinţei pe care o iubeşte aşa de mult.
Cei mai nenorociţi oameni de pe pământ sunt cei care s-au căsătorit şi nu după multă vreme nu se mai iubesc unul pe altul. Acolo este iadul pe pământ. Ei se mânie şi se plâng contra restricţiilor şi a lucrurilor impuse. În mod asemănător, membrii nefericiţi ai Bisericii în toată lumea sunt cei care sunt căsătoriţi cu Hristos prin botez, dar nu Îl iubesc. Adesea ei condamnă cu amărăciune Biserica şi pe instructorii ei pentru că le impun o religie îngustă şi restrictivă.
Dar este religia sau pastorii de vină? Adevărul trist este că acei oameni n-au intrat niciodată într-o relaţie personală de iubire cu Isus, care este esenţa adevăratei religii. Mulţi din ei au învăţat versetele biblice ale studiilor pregătitoare şi sunt capabili să explice ordinea evenimentelor finale, dar ei nu au nici o întâlnire cu Isus Hristos. Probabil că n-au avut ocazia, de-a lungul perioadei de îndoctrinare, s-au nu au ales să accepte adevărata a religiei inimii. Nu este vorba de un set de reguli sau de o listă de doctrine, ci de o adâncă implicare în dragostea aceea plină de spiritul sacrificiului faţă de Isus Hristos.
Mulţi nu şi-au precizat motivul pentru care sunt membri. Ei au acceptat religia ca pe o scară de incendiu. Ei fac anumite lucruri numai pentru că le este teamă de focul de la capătul lumii. Ei slujesc Domnului cu teamă, deoarece tremură la gândul că ar putea fi aruncaţi în iazul de foc. Nu e de mirare că au feţe lungi şi posomorâte… Ce pervertire a adevărului! Creştinii ar trebui să fie cei mai fericiţi oameni din lume – mai fericiţi decât mirii în ziua nunţii. Creştinul iubeşte pe Isus chiar mai mult decât îşi iubeşte soţia şi familia.
Credeţi că poate fi fericire într-o casă unde soţia pregăteşte în fiecare zi mâncarea preferată a soţului deoarece se teme că el ar putea da divorţ? Relaţiile de căsătorie ar avea mult de suferit sub asemenea simţăminte. Ea pregăteşte mâncarea preferată soţului pentru că îl iubeşte şi vrea să-i facă plăcere. Când se apropie ziua de naştere a soţiei, un soţ creştin plin de dragoste este atent să înţeleagă care este o dorinţă a soţiei. Şi de obicei, nu stă pe capul ei ca să afle. El îi cumpără acel dar, plin de bucurie, deoarece o iubeşte şi vrea să-i facă plăcere. În acelaşi mod, creştinul caută zilnic în Biblie pentru a descoperi ce Îi place Domnului. El va căuta mereu semne şi indicatoare pentru ceea ce Îi este plăcut Celui pe care-L iubeşte cel mai mult.
În Efeseni 5,10, apostolul Pavel spune: “Cercetaţi ce este plăcut înaintea Domnului”, dar într-o traducere mai modernă se spune: “Căutaţi totdeauna să găsiţi ceea ce place cel mai mult Domnului”. Ce frumos motto pentru fiecare creştin! În adevăr, aceasta este dorinţa cea mai mare a celor care iubesc pe Isus cu sinceritate. Nu ne mirăm că El a rezumat prima tablă a Legii prin cuvintele: “Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, şi cu tot cugetul tău. Aceasta este prima şi cea mai mare poruncă.” (Matei 22,37.38).
Motivul adevărat pentru care unii creştini se mânie şi se plâng contra regulilor şi a restricţiilor este că ei au doar atâta religie cât să-i facă nenorociţi. Scopul “experienţei” lor religioase este o continuă luptă de a se supune regulilor – efortul de a ţine legea. Nu este nimic rău în a te supune poruncilor lui Dumnezeu, ca şi un soţ care se supune legilor statului pentru a-şi întreţine soţia. Dar dacă cerinţele legii sunt singurul scop al supunerii, atunci ceva este greşit la acel creştin sau la acel soţ. Dragostea uşurează povara legii şi face plăcut tot ceea ce ar fi o sarcină sau o restricţie.
O mamă cu trei copii ducea o teribilă luptă ca să-i spele şi să-i îngrijească. Ca cei mai mulţi copii, năzdrăvanii se împotriveau tuturor regulilor de spălarea urechilor, de pieptănatul părului sau de lustruirea pantofilor. Era o luptă zilnică în care mama câştiga doar cu ajutorul palmei şi al forţei. Dar într-o zi, cel mai mare, aflat la prima adolescenţă, ieşea din cameră arătând ca un model de ordine impecabilă. Fiecare fir de păr era exact la locul lui, pantofii străluceau… Mama a rămas mută de uimire…. Cu greu stăpânindu-şi surprinderea şi bucuria, s-a hotărât să nu spună nimic şi să vadă care era motivul unei aşa schimbări de situaţie. Răspunsul nu s-a lăsat mult aşteptat. Chiar în ziua următoare, mama a aflat că o nouă familie se mutase în bloc, şi era şi o fată în acea familie. Probabil că fata nu-l văzuse pe Johnny, dar cu siguranţă că el a văzut-o… Nu se putea spune că era vorba de dragoste care i-a schimbat atitudinea faţă de legile curăţeniei, dar cu siguranţă că n-a mai fost teama de autoritatea mamei.
Adevărul este că viaţa creştină nu se compune doar din ce să faci şi ce să nu faci. Există cu siguranţă restricţii în căsătoria spirituală, aşa cum există în căsătoria fizică. Dar acele restricţii sunt impuse de dragostea care caută totdeauna să placă celuilalt. Creştinii care sunt îndrăgostiţi de Isus sunt exuberanţi, fericiţi să mărturisească pentru El, şi aceasta este calea adevăratei fericiri.
Din nefericire există şi un grup de membri ai Bisericii care sunt nenorociţi că îndură ceea ce ar putea fi motive de bucurie. Ei sunt amărâţi şi se plâng că nu pot să mănânce ceea ce ar dori să mănânce şi nu se îmbracă aşa cum ar dori să se îmbrace. Ei condamnă Biserica pentru că îi forţează să renunţe la aşa de multe lucruri. Religia lor este ca un om pe care-l doare capul. El nu este dispus să-şi taie capul, dar se dă cu capul de pereţi ca să se calmeze. Lipsa lor de bucurie pare să spună că religia este rezultatul unor comitete de predicatori sobri, înclinaţi să adune tot felul de reguli restrictive care să facă nefericiţi pe bărbaţi, pe femei şi pe tineri.
Este adevărat acest lucru? Ce putem spune despre principiile spirituale care compun doctrina standardelor creştine de vieţuire practică? Este o lege arbitrară a Bisericii că nu trebuie să mergem la teatru? Este o hotărâre a lui Dumnezeu sau a oamenilor aceea că dansul nu este potrivit pentru un creştin? Dar cosmeticele şi bijuteriile – plac sau nu plac lui Dumnezeu? Adevărul este că orice punct al credinţei noastre trebuie bazat pe principiul împlinirii voinţei lui Dumnezeu aşa cum este descoperită în Biblie. Dragostea pentru El ne va aduce totdeauna în faţa întrebării: Cum pot eu să descopăr ceea ce este cel mai plăcut Domnului?
Răspunsul la această întrebare se găseşte în acele texte Biblice care ne arată cu claritate cum să plăcem Lui mai mult decât nouă înşine. Ce spune Dumnezeu despre acest lucru? Nu contează ce spune predicatorul acesta sau acela, sau ce crede Biserica aceasta sau aceea despre el. Cea mai importantă chestiune este: Place sau nu place Domnului? Dacă găsim texte care ne spun că Dumnezeu nu aprobă un anumit lucru, atunci nu mai au loc dezbaterile. Noi Îl iubim aşa de mult şi nu riscăm ca să facem altfel. Plăcerea noastră este să găsim şi să executăm tot ce place Celui pe care-L iubim şi de a elimina din viaţa noastră acele lucruri care nu-i plac.
Când oamenii se iubesc, nu au nevoie de tratate sau de ultimatum-uri. Ei caută cum să placă unul altuia. Cei care împlinesc prima şi marea poruncă a lui Hristos nu resimt supunerea ca o povară. Dumnezeu caută pe cei care sunt sensibili la cele mai mici dorinţi ale Sale. Lui nu-i sunt plăcuţi cei care trebuie să fie continuu împinşi ca să facă voia Lui de teama pedepsei. Dumnezeu spune: “Eu – zice Domnul – te voi învăţa, şi-ţi voi arãta calea pe care trebuie s-o urmezi, te voi sfătui, şi voi avea privirea îndreptatã asupra ta. Nu fiţi ca un cal sau ca un catâr fără pricepere, pe care-i struneşti cu un frâu şi o zăbală cu care-i legi, ca sã nu se apropie de tine”. (Ps. 32,8.9).
Mulţi creştini sunt nişte urmaşi ai lui Hristos cu jugul la gât. Ei reacţionează numai când sunt biciuiţi şi se supun doar de teama pedepsei. Dumnezeu spune: “Vreau să fiţi modelaţi privindu-Mă”. Numai aceia care-L iubesc pe El şi caută să-I fie plăcuţi vor recunoaşte iubirea mustrătoare din privirea Lui. Dacă vor studia Biblia cu singurul scop – de a descoperi ceea ce Îi place Lui – atunci se vor supune imediat voinţei Sale. Aceasta este esenţa adevăratului creştinism – a armoniza orice aspect al vieţii cu voinţa lui Dumnezeu, din iubire.