Sabatul Biblic

de | 24 martie 2011
Spread the love

Tot aud vorbindu-se despre Sabat. Ce este Sabatul şi la ce se referă acest termen?

Sabat inseamna odihnă (din ebraicul shabat). In multe libi ale lumii se păstrează denumirea da Sabat (cu modificările de rigoare): Subota, Sabado, Sabato etc.

Sabatul biblic este ziua a şaptea săptămânală de odihnă şi închinare. Este respectat în iudaism şi de mulţi creştini.

Originea

Sabatul a fost instituit în Eden înainte de apariţia păcatului, onorat de Dumnezeu, pus deoparte prin hotărâre divină şi dat omenirii ca memorial perpetuu al unei creaţii finalizate. A fost bazat pe faptul că Dumnezeu Însuşi S-a odihnit de creaţia Sa, a binecuvântat Sabatul, l-a sfinţit şi l-a pus deoparte pentru om (Geneza 2:1-3; Marcu 2:27). Creatorul din Geneza 1:3 a fost Fiul lui Dumnezeu Însuşi, a doua Persoană a Dumnezeirii eterne, care în acest mod a stabilit Sabatul originar (Ioan 1:3; 1 Corinteni 8:6; Coloseni 1:16, 17; Evrei 11:3). În timp ce Sabatul este înscris în chiar inima poruncilor lui Dumnezeu, trebuie reamintit faptul că Iisus a spus: „Fiul Omului este Domn şi al Sabatului” (Marcu 2:28). Cu alte cuvinte, El este autorul şi Creatorul său, Protectorul său. Sabatul este „Sabatul Domnului [Iehova] Dumnezeul tău” (Exod 20:10). Astfel, Hristos este Domnul său, iar Sabatul Îi aparţine. Este ziua Sa, este ziua Domnului. Creştinii cred că, întrucât Biblia îi consideră copii ai lui Dumnezeu, cumpăraţi cu sânge, atunci ei Îi aparţin şi trăiesc în El, iar El trăieşte în ei (Galateni 2:20), astfel nefiind decât natural ca păzirea Sabatului, expresie a dragostei şi loialităţii faţă de El, să fie descoperită în vieţile oamenilor.

Scopul

Sabatul nu a fost iniţial dat doar pentru a da odihnă după epuizarea muncilor din primele şase zile ale săptămânii, ci a fost oferit pentru cel mai înalt bine al omului – spiritual, intelectual şi fizic. A fost în principal dat pentru părtăşia cu Dumnezeu, având în vedere că Dumnezeu este Cel care asigură odihna şi Cel care sfinţeşte. Dar, după căderea omului, pe langa faptul că a oferit odihna fizică necesară, a fost semnul de ascultare faţă de Creator (Exod 31:13, Ezechiel 20:12.20).

Sabatul în Legea Morală

La Sinai, Sabatul zilei a şaptea săptămânale a fost reafirmat (Exod 20:8-11; 31:16, 17). Atunci Dumnezeu i-a dat poporului său un sistem de închinare organizat. Acest precept al Sabatului a fost pus în mijlocul Legii Morale (Cele Zece Porunci), care a fost dată omului de către Dumnezeu. Legea enunţa principii care sunt eterne şi care, prin aplicarea lor pe pământ, şi se bazează pe relaţia continuă a omului cu Dumnezeu şi cu oamenii. Astfel, Sabatul reaminteşte omului de lucrarea lui Hristos în calitate de Creator, Protector, Binefăcător şi acum, din cauza păcatului, Răscumpărător.

Sabatul în Legea Ceremonială

La Sinai au mai fost introduse anumite sărbători anuale, sau Sabate ceremoniale, care se încadrează în anumite zile ale lunii şi care au legătură cu serviciile ceremoniale mozaice. Acestea prefigurau vestea bună a Evangheliei mântuirii venită prin „Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii” (Ioan 1:29). Dar Decalogul, sigilat cu gura şi degetul lui Dumnezeu a fost ridicat mai presus de ritualurile şi ceremoniile iudaice. Lucru evident datorită faptului că Sabatul a fost stabilit înainte ca omul să păcătuiască şi automat, înainte de a avea nevoie de vreun Răscumpărător. Sabatul nu a făcut parte din reglementările ceremoniale care au fost inaugurate odată cu intrarea păcatului şi care au fost anulate prin moartea lui Hristos (Coloseni 2:17).

Hristos şi Sabatul

Aşadar, Sabatul a fost stabilit în Eden, a fost ţinut de patriarhi, profeţi şi oameni al lui Dumnezeu de-a lungul veacurilor întunecate de păgânism. Când Hristos a venit, El de asemenea, a văzut Sabatul ca fiind ziua a şaptea. (Marcu 6:2; Luca 4:16, 31). El a fost „Domn al Sabatului” (Marcu 2:28), Creatorul care a stabilit Sabatul săptămânii creaţiunii. De asemenea, El a împlinit tipurile de răscumpărare (moartea) din Vechiul Testament, ca „Miel al lui Dumnezeu”, în ziua Paştelui. Mântuitorul a murit în ziua a şasea. Apoi, după ce a rămas în mormânt în ziua Sabatului, Hristos a înviat triumfător asupra morţii în prima zi a săptămânii. Sistemul ceremonial tipic a încetat atunci când Hristos şi-a încheiat marele Său plan de răscumpărare. Decalogul şi Evanghelia rămân în continuare standardul de conduită pentru creştini.

Ziua intâi a săptămânii în Noul Testament

Textele din Noul Testament în care este menţionată în mod special prima zi săptămânii sunt: Matei 28:1; Marcu 16:1, 2:9; Luca 24:1; Ioan 20:1,19; Faptele Apostolilor 20:7-8; 1 Corinteni 16:1-2. În vederea susţinerii respectării zilei de duminică sau în vederea susţinerii transferului de la Sabatul zilei a şaptea la prima zi a săptămânii, aceste texte nu fac nicio aluzie.

Sabatul şi Duminica Învierii

Sabatul zilei a şaptea a fost ţinut de către urmaşii lui Hristos secole de-a rândul. Dar pe lângă Sabat, s-a observat o creştere a respectului acordat, a ceea ce era cunoscută ca sărbătoarea Învierii, celebrată în prima zi a săptămânii. Aceasta a fost celebrată cel puţin, de la începutul secolului al doilea. [1] Prima celebrare relatată istoric a fost la Roma [2]. Astfel aceste două tipuri de sărbători – Sabatul şi „sărbătoarea învierii” – au străbătut istoria creştinismului în paralel, până astăzi. Biserica creştină a secolului al IV-lea, la Conciliul de la Laodiceea [3], anatemiza pe cei care continuau „să iudaizeze” sau să se odihnească în cea de-a şaptea zi a săptămânii şi a hotărât obiceiul de a se închina în Duminica Învierii, în locul Sabatului [4]. Datina eclesiastică a fost impusă pentru prima dată de către conciliul bisericesc.

Sabatul în Bisericile creştine

Adventiştii de ziua a şaptea cred că această practică a fost prezisă în profeţia biblică din Daniel 7:25. Astfel Biserica Romei a început să păzească Duminica, în continuare, Duminica fiind păstrată ca zi de închinare, înainte, în timpul şi după Reforma protestantă, în secolul al XVI-lea. În acest timp Sabatul a continuat să fie ţinut, de câţiva oameni, în unele părţi ale Europei şi nu numai.

Redeşteptarea Sabatului zilei a şaptea, ca zi de închinare, a fost înfăptuită de către baptiştii de ziua a şaptea din Marea Britanie şi America de Nord. Adventiştii de ziua a şaptea au adoptat Sabatul zilei a şaptea prin anii 1845 -1846, în America de Nord. Adventiştii de ziua a şaptea mai cred că restaurarea Sabatului este indicată de profeţia biblică în Apocalipsa 14: 9-12. şi că acest act de păzire a Sabatului este un test al loialităţii faţă de Hristos ca şi Creator şi Mântuitor. Ei nu se bazează pe păzirea Sabatului ca mijloc de mântuire, sau ca pe un merit câştigat înaintea lui Dumnezeu. Salvarea vine doar prin Har. Păzirea Sabatului, şi loialitatea faţă de oricare altă poruncă a lui Dumnezeu, este o expresie a dragostei faţă de Creatorul şi Răscumpărătorul creştinilor.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.