Ideea de spovedanie este susţinută de Sfânta Scriptură? Există argumente pro sau dovezi biblice care să statueze acest concept?
Recomand ca acest răspuns să fie considerat completare la „mărturisirea păcatelor”
Păcatele nu trebuie spuse (făcute cunoscut sau publicate) celor care nu au avut de a face sau nu au fost implicaţi în situaţia neplăcută când cineva a greşit. doctirna „spovedaniei” faţă de un om, indiferent cine este acesta, este nebiblică. Un om, chiar dacă a fost sau este un „sfânt” nu poate să mijlocească pentru un păcătos. Biblia spune că avem un singur Mijlocitor: Isus Hristos.1 Timotei 2:5-6 „Căci este un singur Dumnezeu, şi este un singur mijlocitor între Dumnezeu şi oameni: Omul Isus Hristos, care S-a dat pe Sine însuşi, ca preţ de răscumpărare pentru toţi: faptul acesta trebuia adeverit la vremea cuvenită,… ”
Toate păcatele, chiar dacă au fost mărturisite şi s-a cerut iertare faţă de persoana împotriva căruia s-a greşit, trebuie să fie mărturisite lui Dumnezeu. Nu este corect ca urechi curioase purtate de fiinţe păcătoase să fie ascultătoare a greşelilor altor păcătoşi.
„Adevărata mărturisire are totdeauna un caracter deosebit şi recunoaşte păcatul pe nume. Păcatele pot fi de o aşa natură încât trebuiesc mărturisite numai lui Dumnezeu; pot fi din cele ce trebuie să fie mărturisite celor cărora le-am adus vătămare, sau pot avea un caracter public şi deci va trebui să fie mărturisite public. Dar oricum ar fi mărturisirea, ea trebuie să fie categorică, bine definită şi la subiect, recunoscând pe nume păcatele de care cel greşit s-a făcut vinovat.”
Iacov 5,16 “Mărturisiţi-vă unii altora păcatele şi rugaţi-vă unii pentru alţii, ca să fiţi vindecaţi”
Mărturisiţi-vă păcatele lui Dumnezeu, singurul care le poate ierta, şi mărturisiţi-vă greşelile unii altora! Dacă ai jignit, ai făcut vreun rău prietenului sau aproapelui tău, trebuie să-ţi recunoşti greşeala, iar datoria lui este să te ierte. Apoi trebuie să ceri iertare de la Dumnezeu, pentru că fratele pe care l-ai rănit este proprietatea lui Dumnezeu şi, rănindu-l, ai păcătuit împotriva Creatorului şi Răscumpărătorului său. Cazul este adus apoi în faţa singurului şi adevăratului Mijlocitor, marele nostru Preot, care “în toate lucrurile a fost ispitit ca şi noi, dar fără păcat”, care are “milă de slăbiciunile noastre” şi care poate să ne curăţească de orice întinăciune (Evrei 4,15). (E.G.White – Calea către Hristos, pag 38)
În afară de persoana lezată de o anumită greşeală, doar Dumnezeu poate să asculte şi să rezolve problema păcatului. Singurul „intermediar” care poate ajuta în procesul de mărturisire este Duhul Sfânt. Doar El poate să facă din rugăciunea noastră, imperfectă, o rugăciune de „miros plăcut” înaintea tronului de Dumnezeu.
Romani 8:26-27 „Şi tot astfel şi Duhul ne ajută în slăbiciunea noastră: căci nu ştim cum trebuie să ne rugăm. Dar însuşi Duhul mijloceşte pentru noi cu suspine negrăite. Şi Cel ce cercetează inimile, ştie care este năzuinţa Duhului; pentru că El mijloceşte pentru sfinţi după voia lui Dumnezeu.
Romani 8:34 „Cine-i va osîndi? Hristos a murit! Ba mai mult, El a şi înviat, stă la dreapta lui Dumnezeu, şi mijloceşte pentru noi!”