Întrebări importante…

şi răspunsuri pe măsură

Mărturisirea păcatelor

În Biblie scrie că trebuie să-ţi mărturiseşti păcatele unei persoane; dar, zic eu, Domnul nu poate să te ierte? De ce trebuie să-i spui unui frate greşelile pe care le-ai făcut în viaţă? Domnul iarta, nu oamenii! De ce trebuie să ştie şi ceilalţi unde ai greşit (falimentat) tu?

Problematica mărturisirii păcatului este foarte importantă şi foare actuală.
În Sfânta Scriptură nu este scris nicăieri că trebuie să ne mărturisim TOATE păcatele unui om, sau oamenilor. În scimb, ceea ce scrie clar este că trebuie să mărturisim TOATE păcatele lui Dumnezeu. Situaţiile diferite trebuiesc tratate diferit.

„Cine îşi ascunde fărădelegile nu propăşeşte, dar cine le mărturiseşte şi se lasă de ele, capătă îndurare” (Proverbe 28,13).

Mecanismul iertării este foarte interesant şi foarte logic. El poate fi înţeles destul de uşor de către cineva care vrea să slujească pe Dumnezeu din toată inima.

Apostolul Iacov spune: „Mărturisiţi-vă unii altora păcatele şi rugaţi-vă unii pentru alţii, ca să fiţi vindecaţi”. (Iacov 5,16). Mărturisiţi-vă păcatele lui Dumnezeu, singurul care le poate ierta, şi mărturisiţi-vă greşelile unii altora! Dacă ai jignit, ai făcut vreun rău prietenului sau aproapelui tău, trebuie să-ţi recunoşti greşeala, iar datoria lui este să te ierte. Apoi trebuie să ceri iertare de la Dumnezeu, pentru că fratele pe care l-ai rănit este proprietatea lui Dumnezeu şi, rănindu-l, ai păcătuit împotriva Creatorului şi Răscumpărătorului său. Cazul este adus apoi în faţa singurului şi adevăratului Mijlocitor, marele nostru Preot, care „în toate lucrurile a fost ispitit ca şi noi, dar fără păcat”, care are „milă de slăbiciunile noastre” şi care poate să ne curăţească de orice întinăciune (Evrei 4,15).

De asemenea, este foarte important să înţelegem că păcătosul nu poate fi obligat să-şi ceară iertare. Păcatul recunoscut forţat sau în urma unor şantajări este nul. Dumnezeu nu primeşte decât ceea ce se face din inimă.

Mărturisirea păcatelor, publică sau particulară, ar trebui să fie o exprimare liberă şi din toată inima. Ea nu trebuie să fie impusă păcătosului. Ea nu trebuie făcută într-un mod uşuratic şi nepăsător şi nici nu trebuie să fie obţinută cu sila de la aceia care n-au ajuns să-şi dea seama de caracterul josnic al păcatului. Mărturisirea care, însă, este o revărsare a adâncului fiinţei noastre găseşte calea spre Dumnezeu, spre mila Sa nemăsurată. Psalmistul spune: „Domnul este aproape de cei cu inima înfrântă, şi mântuieşte pe cel cu duhul zdrobit” (Psalmul 34,18).
Şi încă un aspect important. De cele mai multe ori suntem tentaţi să generalizăm: să spunem că suntem păcătoşi… dar fărăr să fim concreţi.

Mi se întâmplă de multe ori să fiu martor la unele afirmaţii făcute de anumite persoane, de genul: „eu sunt cel mai păcătos om, după apostolul Pavel”. Dar, în momentul în care, având dovezi reale (concrete), sugerez uneia dintre aceste persoane că ar trebui să se pocăiască, răspunsul primit a fost de mai multe ori acesta: „eu să mă pocăiesc? Da ce-am făcut?” Îmi dau astfel seama că afirmaţia făcută iniţial („eu sunt cel mai păcătos om, după apostolul Pavel”) nu este decât un act de făţărnicie şi nu de recunoaştere concretă a păcatelor; nici măcar a celor publice, dovedite.

Mărturisirea păcatelor nu va fi primită de Dumnezeu dacă nu este însoţită de o pocăinţă sinceră şi de reformă. Trebuie să se vadă o schimbare hotărâtă în viaţă; orice lucru care constituie o ofensă la adresa lui Dumnezeu trebuie dat la o parte. Aceasta va fi urmarea unei adevărate căinţe, a unei adevărate păreri de rău pentru păcat. Lucrarea pe care o avem de făcut este foarte clar aşezată înaintea noastră: „Spălaţi-vă deci şi curăţiţi-vă! Luaţi dinaintea ochilor Mei faptele rele pe care le-aţi făcut! Încetaţi să mai faceţi răul! învăţaţi-vă să faceţi binele, căutaţi dreptatea, ocrotiţi pe cel asuprit; faceţi dreptate orfanului, apăraţi pe văduvă” (Isaia 1,16.17).

 

În concluzie:
1. Dacă am păcătuit, am supărat pe cineva – trebuie să merg întâi la acea persoană, să-mi mărturisesc păcatul şi să-mi cer iertare. Apoi merg la Dumnezeu, în rugăciune, şi recunosc păcatul din nou. Îmi cer iertare şi lui Dumnezeu şi…. am scăpat de vina păcatului meu. Ceea ce trebuie să am grijă este că SĂ NU MAI FAC ACEA GREŞEALĂ.
2. Dacă am păcatuit cu gândul fără să ştie sau fără să fie afectată o persoană, trebuie să recunosc păcatul doar în faţa lui Dumnezeu care ştie tot şi care vede totul.

Unele gânduri din acest răspuns au fost preluate din scrierile autoarei E.G.White – Calea către Hristos, pag 37-40.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Copyright © 2019 Întrebări importante...